A fost odată ca niciodată. Povestea asta, dragi copii, s-a întâmplat chiar în școala noastră, cu două fetițe din c’asa întâi. Nu se poate să nu știți unde e c’asa întâi: chiar la etajul doi, deasupra direcțiunii. Cred că le cunoașteți foarte bine pe Ema și pe Ela, cele două surori gemene din banca a treia, rândul din mijloc. Dar cine nu le cunoaște? Toată ziua se joacă: sar coarda, desenează șotron pe trotuar, cu creta - pe care-o bagă pe nevăzute în buzunar, la școală - de asta nu e niciodată cretă la tablă!... se urcă în copaci, trag cățeii de urechi... imposibil să treacă neobservate asemenea fetițe neastâmpărate... și la urma urmelor, chiar drăguțe, dacă vreți să știți.
Deși sunt gemene, se deosebesc, totuși: Ema are ochi albaștri-verzui și douăzeci de pistrui, iar Ela are ochii verzi-albăstrii și numai nouăsprezece pistrui. Vedeți deci că, la drept vorbind, sunt chiar foarte foarte deosebite!
În ziua aceea, despre care va fi vorba aici, Ema și Ela aveau de citit un cuvânt – un cuvânt simplu și... gustos. Așa că, împreună cu domnul învățător, au început:
- Mm - e - me - meee - meee - meee... ha! ha! ha!
- Ema, Ema! Nu ești deloc atentă! Ela, te rog repetă tu după mine: m-e-r-e, me-re.
- M - eee - ree... rrree - re - re - re - re!
- Ei, fetelor!
- Oh, noi nu știm și nici nu vrem să învățăm să citim!
- Dar cum așa?
- Mie-mi place să mă joc cu păpușile!
