A fost odată ca niciodată, dincoace de câmpii, dincolo de dealuri, la o urmă de opincă de Porțile de Fier, la o aruncătură de băț de cărarea pietroasă, regatul regelui Țurțure. În mijlocul cărării, sub gulerul alb al buretelui viperei, era o gaură care ducea într-o peșteră mare. Pereții erau din calcar, înveliți cu mușchi moale ca mătasea. Lumina soarelui pătrundea ici și colo, luminând doar colțuri din marea de stânci.
Nimeni nu știa de peștera aceea, deși acolo se afla palatul maiestuos al regelui Țurțure. Nu, nu era palatul de c’eștar cu stâlpi de aur încrustați cu pietre scumpe. Nici ferestrele nu erau împodobite cu diamante... Dar flori de gheață erau? Da, erau cu duiumul. Coloane de gheață împodobeau intrarea, tuberoze de gheață se deseneau pe podea iar pe tavan mii și mii de țurțuri albicioși zornăiau și zăngăneau.
În acest palat locuiau regina și regele Țurțure, împreună cu fata lor, prințesa Glas de Clopoțel.
Prințesa ieșea în fiecare dimineață din palat și se așeza pe malul bălții glaciare. În baltă locuiau niște peștișori roșcați, somonii orbi. Nu aveau ochi, dar urechi aveau câți solzi pe spate! Prințesa se juca toată ziua cu peștișorii, și așa de cristalin intona încât nu numai somonii orbi jucau cum le cânta ea dar și țurțurii zornăiau, zăngăneau și zuruiau. Până la Porțile de Fier se auzea cântarea din gura mare.
La o urmă de opincă de Porțile de Fier lucra Tăietorul de Lemne, când deodată un sunet îi gâdilă urechea.
- Ce-o fi zăngăneala, zuruiala asta? Aflu eu îndată, se gândi Tăietorul de Lemne. Își puse toporul în spinare, își ridică traista și porni în căutarea glasului de c’opoțel.
