Se îndreptă către ea. Ajunse la o casă și bătu la ușă. Era casa Meșterului Turnător.
- Cine e? Cine mă deranjează în căminul meu? grăi cu glas înțepat Meșterul Turnător și deschise oleacă ușa.
- Meștere Turnător, am venit cu gânduri bune. Doar un acoperiș îmi caut deasupra capului... Ei, și nici ceva de-ale gurii n-ar strica pentru burta mea înfometată, spuse politicos Flăcăul Sărac.
- Fie! Primești adăpost și de-ale gurii, dar până poimâine îmi faci o mie de ceaune de fier, spuse Meșterul Turnător.
- Batem palma, răspunse flăcăul și întinse mâna prin crăpătura ușii.
Meșterul Turnător îl lăsă înăuntru. Cei doi se ospătară pe cinste, apoi se hodiniră. Flăcăul Sărac se trezi a doua zi cu noaptea în cap, făcu un foc uriaș, topi fierul și-l amestecă vârtos de dimineață până seara. Apoi turnă cele o mie de ceaune și le puse unul peste altul c’ădind un munte mare de fier, de care se minunau până și păsările cerului. Atunci Meșterul Turnător grăi:
- Promisiunea ți-ai ținut, o mie de ceaune de fier ai făcut. Ia și tu un ceaun! și împinse către flăcău un ceaun uriaș.
Flăcăul îi mulțumi pentru dar și merse mai departe. De aici drumul mergea drept înainte și cât ai c’ipi ajunse la buretele viperei. El nu văzu însă buretele, nici gaură, nici mușchi, nici rază de soare. În schimb găsi coifuri, linguri, cuțite, furculițe ruginite și bocanci zdrențuiți. Scoase Flăcăul Sărac ceaunul cel mare de fier, începu să strângă mizeria. Șapte zile și șapte nopți lucră, dar nimic nu se văzu. Și vai, în a opta zi Flăcăul Sărac se puse posomorât la umbra unui stejar și își zise în gând că palatul de gheață va pieri pentru că el nu poate să se lupte singur cu gunoiul. Deodată auzi bufnița din stejar:
