Soldații scotoceau prin toată pădurea. Aruncară o privire chiar și sub gulerul alb al buretelui viperei dar degeaba, nu-și dădea nimeni seama că gaura aceea era atât de adâncă și că era de fapt gura unei peșteri.
- Destăinuie-te, destăinuie-te, oricine ai fi, glas de c’opoțel! o chemau soldații pe prințesă.
Dar ea nu vroia să iasă din ascunziș:
- Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete,
Dincolo de văi și dealuri
În adâncul unei peșteri,
În palat cu flori de gheață,
Țurțurii cântă și joacă.
Într-o baltă glaciară
Șase somonei dansează.
Ala-bala-portocala,
Cioca-boc, eu rămân pe loc!
Soldații se așezară lângă buretele viperei și încinseră o petrecere ce ținu trei zile și trei nopți. Mâncară, băură, țopăiră, se rostogoliră, roata țiganului făcură iar damigenele, carafele, cuțitele, furculițele, coifurile, armurile și merindele sfărâmate în gaură le aruncară.
Plecară fără să le treacă prin minte ce rău făcuseră. Balta glaciară se umpluse cu spurcăciuni.
Plângea prințesa, boceau și peștii, se supără însăși balta, sufletul regelui Țurțure se zgudui de furie:
- Ați mâncat, ați băut, v-ați veselit,
De gunoi nu v-ați îngrijit!
Balta glaciară ați otrăvit,
Palatul meu l-ați ponosit.
Ei, voie bună a fost, socot,
De furie ochii mei scântei scot.
