Șapte zile și șapte nopți lucrară s’ujitorii palatului, de dimineață până seara, până ce curățară toată mizeria. Dar a opta zi totul reîncepu. Prințesa cânta, somonii orbi dansau, și pe rând ajungeau la gura peșterii meșteri, viteji, chiar și regi și prințese. Muzica țurțurilor pe toți îi fermeca.
Dar degeaba căutau și cotrobăiau peste tot, nu o găseau pe stăpâna glasului de c’opoțel, și negăsind-o ei își aruncau vechiturile în gaura de sub burete. Aruncară ce aruncară, până ce tot palatul se umplu cu gunoi. Strălucirea coloanelor și a tuberozelor de gheață păli, somonii orbi se îmbolnăviră. Adânc mâhnită și cu ochii în lacrimi, prințesa se închise în camera ei. Mama ei degeaba încerca să-i aline durerea, că lui Glas de Clopoțel supărarea nu-i trecea.
Ochii regelui ba scoteau scântei, ba luceau de lacrimi. El ieși la malul bălții glaciare și strigă cât putu de tare dar din cauza mormanelor de gunoaie nu străbătură până sus decât câteva sunete:
Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete,
Dincolo de mari câmpii,
Noi murim în murdării.
Băltoaca mi-ați otrăvit,
Palatul mi-ați ponosit.
Regatul meu îl va stăpâni,
Mâna fiicei mele o va primi
Cel ce-mi va curăța țurțurii
Și-mi va vindeca somonii!
Buretele viperei fu trezit de văicăreala regelui.
