- Vocea ta mă dezmeticește, cântecul tău mă amețește, înalță-ți glasul tău de c’opoțel! striga Tăietorul de Lemne. Prințesa Glas de Clopoțel îi răspundea însă din grotă:
- Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete,
Dincolo de văi și dealuri,
În adâncul unei peșteri,
În palat cu flori de gheață,
Å¢urțurii cântă și joacă.
Într-o baltă glaciară
Șase somonei dansează.
Ala-bala-portocala,
Cioca-boc, eu rămân pe loc!
Merse Tăietorul de Lemne cât merse, dar nu reuși să dea de glasul de c’opoțel. Se tolăni lângă buretele viperei cu guler alb, își scoase traista și începu să mănânce cu poftă din merinde. Resturile de pâine le aruncă în gaura de sub burete și căzură chiar lângă palatul regelui Țurțure, în balta glaciară. Tăietorul de lemne mai căută un timp glasul de c’opoțel, apoi porni la drum dezamăgit.
Prințesa se uita tristă la mâncarea Tăietorului de Lemne, care plutea în baltă. Somonii orbi cu greu au împins la marginea lacului pâinea fărâmițată. Glas de Clopoțel adună firimiturile, apoi se așeză pe malul lacului și își cântă cântecelul:
Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete,
Dincolo de văi și dealuri,
În adâncul unei peșteri...
Nici nu începu bine să cânte, că deodată trop-trop, o zdupăială înfiorătoare tulbură jocul prințesei și al somonilor orbi. O oaste de soldați călări pe niște cai mari trecuse prin apropiere iar glasul de c’opoțel îi ademenise și pe ei.
