Îl îmbrânci cât colo iar el îi făcu o reverență în zeflemea. Ceru un ceai verde iar șambelanul îi rânji și îi spuse că a ajuns la fundul ibricului și trebuie să aștepte până fierbe altul.
Mirmidona era o omidă din cale-afară de drăgălașă și de subțire. Avea o fețișoară albă, cu pistrui roz și ochi mari, verzi, și tot timpul mesteca gumă, făcută din c’ei de pom. Două antene lungi, încovoiate mult în față îi tremurau pe cap. Era obosită și de abia se mai ținea pe piciorușe. Se ridică și spuse:
- Înainte de a mă retrage, domnilor, vreau să vă aduc aminte că eu sunt acum Regina și trebuie să mă respectați!
Adunarea făcu plecăciuni, iar după ce prințesa ieși, se auziră hohote de râs. Mirmidona se îndreptă spre camera ei dar se răzgândi și dete buzna înapoi în Sala Consiliului trântind ușa din toate puterile.
Pe neașteptate, își scuipă guma spre generalul impertinent, lipindu-i pe față o mască gelatinoasă. Începu a vorbi mușcător în timp ce candelabrul cel mare își zgâlțâia ciucurii de cristal.
- Omizi păroase și nerușinate! Regatul se află în impas și vouă nu vă stă capul decât la ranguri. Eu am drept de viață și de moarte asupra voastră, nu uitați! Dacă în unsprezece minute nu-mi prezentați un plan de apărare, vă dau cuvântul meu de regină că veți fi ridicați nu în rang ci în ștreang! Le aruncă o privire feroce, țintuind și cântărind pe fiecare în parte, și ieși la fel cum intrase.
