- Copilul meu, trebuie să-ți spun că acest lucru nu vă va face atât de fericiți pe cât credeți.
Băiatul se încruntă puțin, apoi spuse iute:
- Nu are importanță, te rog mult!
Maestrul le privi lung fețele.
- Fie! spuse el.
Își înmuie pensula în vopsele, o prinse pe fată de bărbie ridicându-i fața iar ea crezu că o va mâzgăli cum avea obiceiul și se încruntă, însă el zâmbi, îi desfăcu basmaua de pe cap și îi pictă o stea pe frunte, chiar sub păr, apoi îi legă broboada la loc.
- Trebuie să mergeți la Fântâna de la Capătul Curcubeului. O luați spre răsărit, ieșiți din oraș și mergeți pe câmp, vedeți pe unde au răsărit zambilele sălbatice. Veți ajunge la granița unei țări unde vă vor întâmpina niște grăniceri răi, înarmați până-n dinți, dar care își fac datoria, deoarece nu au voie să lase să treacă pe oricine. Dar tu, zise fetei, să dai la o parte marama, să arăți steaua din frunte și vă vor lăsa să treceți...
În Orașul Norilor nu vă poate ajuta nimeni. Totul depinde de voi, spuse pictorul înălțând un deget. Să aveți grijă când treceți Podul Curcubeului, să mergeți repede pentru că se poate destrăma în orice c’ipă!…
A doua zi cei doi copii se sculară cu noaptea în cap și se îmbrăcară cu hainele lor țărănești în care se simțeau bine. Maria, așa se numea fata, își puse marama pe cap, își luă de mână fratele și porniră.
Afară cerul era încărcat de nori negri.
