Era plin de urme de copite care arătau ca niște guri cu buze enorme iar când călcau în ele prindeau picioarele și trebuiau să tragă zdravăn să iasă. Pe o pășune stăteau vacile, cu pete negre, albe și violete. Uleiul care îmbiba pământul făcea culorile să lucească mereu în alte nuanțe, după unghiul în care le priveai. Dar nu se murdăreau, c’isa aceea colorată luneca pe piele fără a lăsa decât pete vagi care se estompau, apoi dispăreau. Iarba avea zeci de nuanțe de verde întunecat și verde crud și era încărcată de flori aurii, violete și roșii iar din ele se vărsa un polen gros, galben. Nori de pulbere de polen sclipitor pluteau pe deasupra ierburilor cu fire groase, ca și cum ar fi fost trasate din pensule prea pline. Cei trei se așezară pe iarbă lângă niște tufe de crini, din ale căror corole atârnau limbi lungi încărcate de polen iar când copiii se aplecară să-i miroasă, îi linseră pe obraji lăsându-le dâre de un galben întunecat.
În Orașul Curcubeului nu era nici o stradă unde să nu fie cel puțin un pictor lucrând la un zid sau la o fereastră. Cei trei merseră și pictară zidurile unei cetăți străvechi, treabă care îi captivă cu totul și care dură multă vreme.
Barza stătea cocoțată pe zid, bineînțeles, și analiza totul. Noaptea dormeau toți patru într-un pat cu saltele de nori, într-o odaie plină cu jucării.
Într-o zi toți trei s-au așezat pe podea și au început să pună cuburi unul peste altul construind tot felul de case, coloane și arhitrave, cu tot mai multe cuburi iar zidurile creșteau tot mai mari, c’ădeau acum un palat cu terase, cutreierau în sus și în jos pe scări, se priveau în pereți de oglinzi și deodată, în timp ce alergau printr-un șir de săli care dădeau una în alta au băgat de seamă ca Mama nu mai era cu ei.
