Ieșiră din oraș și merseră pe câmp, către răsărit, urmărind zambilele sălbatice de un albastru-vânăt, două zile și două nopți, fără să se oprească, după care începură să urce pe norii joși de la orizont, dar ei nu-și dădeau seama, credeau că merg tot pe pământ, numai peisajul devenea altfel, un șes pufos, cu ierburi ciudate iar ei căutau mai departe zambilele albastre care pătau albul și cenușiul norilor. Pe alocuri, prin spărturi de nori vedeau sub ei pământul, ca o altă lume, stranie, făcută din desene și linii.
Au mers așa multă vreme, după care la orizont au început a se contura turle și c’ădiri. Era Å¢ara Norilor, pe măsură ce se apropiau imaginile acelea se măreau tot mai mult și chiar când să treacă pe poarta monumentală a unui oraș, patru grăniceri cu fețele diforme, ca turnate în fier, în armuri cu lănci și cu scuturi îi opriră punându-le sulițele în piept. Copiii se speriară grozav și uitară ce trebuiau să facă, dar băiatul se strânse la pieptul Mariei iar mâinile i se încleștară în marama ei lungă. Aceasta alunecă iar grănicerii, văzând steaua care îi strălucea pe frunte își ridicară sulițele lăsându-i să treacă.
Cei doi copii intrară în oraș și se amestecară în mulțimea de oameni purtând veșminte vechi de secole, iar chipurile lor erau amabile. Copiii atrăgeau atenția cu fețele lor obosite și îngrijorate. Ei se strecurau repede prin mulțime, se opreau privind în jur dezorientați. Era un oraș foarte vechi, pavat cu dale de piatră gălbuie, lucioase, tocite de călcătura atâtor mii de oameni, o cetate cu uși și ferestre boltite, încastrate în ziduri exagerat de groase, cu conace și castele la tot pasul.
