Din turnul în care se aflau pornea un curcubeu solid care urca undeva foarte sus, în cerul care părea dur și de un albastru strident. Ei își luară rămas bun de la fata în turcoaz și porniră pe pod. Amintindu-și cuvintele maestrului începură să alerge. Curcubeul urca, urca, apoi începu să coboare, ei alergau pe pantele albastre și roșii iar inima le bătea gata să le sară din piept, deoarece la capătul lui deslușeau o femeie ale cărei brațe întinse cuprindeau curcubeul și care nu putea fi decât Mama. Ea îi strânse la piept, apoi îi așeză jos și atunci văzură că era o ființă foarte înaltă, subțire și fragilă, și avea plete lungi, castanii, cu reflexe de aur. Ea se aplecă asupra lor, îi prinse de mâini și îi conduse într-un oraș și mai fantastic decât Orașul Norilor. Zidurile și turnurile lui erau mult mai înalte, mai subțiri și mai dantelate, și erau făcute din cristal și din pietre prețioase, transparente, reflectând jocurile de lumini ale soarelui.
După ce vizitară orașul și urcară într-o mulțime de turnuri, merseră pe un teren de baschet imens, făcut din mozaicuri roșii și albastre. Patru sori răsăreau și asfințeau pe rând iar pe alocuri, pe unde cerul era mai întunecat se vedeau stelele, mult mai mari decât de pe pământ. Cei trei începură să joace baschet.
Coșurile erau foarte sus iar mingea descria volte mari. Suprafețele dure și sticloase de sub ei și din jurul lor reflectau vocile, dribling-ul mingii, în ecouri melodioase, multiplicau siluetele astfel încât fiecare se vedea într-o mulțime de imagini, exacte sau deformate puțin.
La un moment dat mama aruncă mingea atât de sus încât rămase sus și atunci văzură că fusese un soare.
Apoi mereseră pe un ogor proaspăt arat, lutos, mustind de ulei, colorat din urme groase de pensule în mii și mii de nuanțe de violet, gălbui, ocru, verde întunecat, roșu ca sângele, indigo.
