A fost odată un rege căruia îi plăceau foarte mult pepenii și de aceea i se spunea regele Harbuz. Grădinarii lui se străduiau de ani de zile să crească pepeni. Însuși regele, căruia îi plăcea să vadă cum încolțesc plantele și cum își înalță vrejurile verzi din pământ, semăna semințele aduse din locuri depărtate și le îngrijea cu răbdare dar pepenii care ieșeau putrezeau pe ogor înainte de a se coace. Regina, deși împărtășea preocuparea regelui pentru pepeni, își dorea mai mult un copil, mai ales că nu mai era așa de tânără și se gândea că nu va avea nici o mângâiere la bătrânețe.
Într-o zi, pajul regelui, Brustur, nu putu să se scoale dis-de-dimineață, oricât i-a țârâit greierele cel mare care îi dormea sub pernă, pentru a trage draperiile desenate cu pepeni de la ferestrele din odaia regelui astfel încât lumina puternică a soarelui să nu-l deranjeze pe stăpânul său. Regele se trezi cu razele fierbinți pe față și văzu ferestrele goale și soarele vărsându-și nemilos lumina prin geamurile de cristal.
El își strigă pajul:
- Brustuuuur! Pajul dormea în cămăruța lui, rupt de oboseală pentru că toată noaptea udase pepenii. Sări ca ars și dădu fuga în odaia regelui. Imediat înțelese de ce a fost chemat.
- Iertare, măria ta, nu am putut să mă scol pentru că...
- Să taci, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată una ca asta am să te trimit la pădure să crești porcii și-l aduc pe Cristur, porcarul, în locul tău! Brustur trase draperiile cu rânduri de pepeni verzi și ieși gânditor.
