Dimineața nu a fost nimeni în stare să tragă draperiile la ferestre dar regele nu se mai supără. Lumina soarelui cădea chiar pe pepenele de pe draperie și el fu primul lucru pe care regele îl văzu când se trezi.
- Poftim, uite unde era! se miră regele.
- Cioc, cioc! Brustur și Cristur intrară galbeni la față și tremurând:
- Măria ta, pepenele a intrat în pământ!
- O să intrați voi, nătărăilor, cât de curând. Luați-l de colo! și arătă spre pepene.
Cei doi ridicară pepenele și ieșiră cu el iar regele veni să-l spintece și să-l mănânce. Dar când întinse cuțitul spre el, pepenele lunecă din nou și porni să se rostogolească cu sfetnicii după el. Și ca și ieri, când credeau că îl prind, pepenele găsea o cale de scăpare și se rostogolea când sub un jilț , când pe sub mese sau pe după statui. La un moment dat marele sfetnic îi tăie calea spunând:
- Acu' n-ai să scapi! dar pepenele îi trecu printre picioare și marele sfetnic căzu pe spate și se rostogoli până jos chiar pe scara cea mare de la sala tronului.
După această ispravă, pepenele ajunse într-un umbrar unde regina stătea și cosea și se ascunse la picioarele ei, sub fustele largi de mătase. Ea termină de cusut, apoi își ridică brațele și le întinse să se dezmorțească, se ridică în picioare și căzu pe pepene. Pepenele se roti puțin iar regina chicoti. Atunci începu să se învârtească cu ea prin umbrar în vreme ce regina râdea în hohote. Doamnele de onoare dădură fuga să vadă de ce râde regina și rămaseră uimite văzând-o cum se învârtea pe pepene.
