Se duse și se băgă în butoiul cu apă cu care uda grădina, în care obișnuia să-și facă baia zilnică, și începu să chibzuiască. Porcarul era singurul om pe care nu-l întrebase de ce nu cresc pepenii regelui. Ia să meargă să-l întrebe, mai știi de unde sare iepurele? Ieși din butoi, se îmbrăcă și porni cu rabla lui de mașină către pădurea care se zărea în depărtare și în care se îndopau cu jir porcii regelui.
Acolo îl găsi pe porcarul Cristur, nu fără greutate, și îi spuse:
- Regelui nostru îi plac pepenii și ne trudim de ani de zile să creștem pepeni dar după ce apar fructele, încep a putrezi și nu se alege nimic din munca noastră, nu știi cumva ce-i de făcut?
- Poate plouă prea mult pentru ei, zise porcarul, dar vino mâine că am niște semințe aduse tocmai din Țara Verde, vestită pentru pepeni, numai că trebuie să le caut.
Brustur îi mulțumi și se întoarse la castel. Obosit de grija pepenilor și de drumul lung făcut cu mașina lui hârbuită, nu putu să se scoale nici a doua zi pentru a-și îndeplini îndatoririle față de rege.
Regele se trezi cu soarele pe față ca și cu o dimineață înainte, și când răcni “Brustuuuuurr” geamurile de cristal se sparseră și toată odaia se umplu de cioburi mărunte ca nisipul. Pajul deschise ușa iar regele și regina stăteau ridicați pe jumătate în patul lor aurit, buimaci, acoperiți de un praf sclipitor în lumina intensă a soarelui. Brustur nu rezistă grozavei priveliști și căzu jos fără simțiri.
