Casa lui Luca se afla chiar la marginea podișului, zidul din spate venea în prelungirea râpei.
Era dis-de-dimineață, nu se vedea nici țipenie iar gâștele satului veneau legănându-se pe drum; cum m-au văzut, au început să-și întindă gâturile și să sâsâie. Poarta casei era întredeschisă și m-am strecurat repede în ogradă. De acolo am văzut cum gâștele ajung pe marginea râpei și-și iau zborul peste câmpie. Luca era în prag și zâmbea:
- Mai vin seara, își poartă singure de grijă.
Am intrat în casa răcoroasă și m-am așezat pe o laviță. Pereții erau albi și acoperiți cu scoarțe. O sobă de fier cu picioarele ca niște labe de câine ocupa jumătate din odaie. Era o primăvară caldă, în sobă nu se mai făcea focul iar pe plită se usca leușteanul de mai. Din odaia vecină se zărea un război de țesut.
- Dar ai tăi unde sunt?
- Mama a ieșit să se dezmorțească puțin... a țesut toată noaptea, a adăugat el.
Vorbeam despre tot felul de lucruri când din sobă s-a auzit un zgomot, ochiurile de fontă ale plitei jucau și zăngăneau. Am dat la o parte leușteanul, am scos ochiurile și un cap de copil s-a ridicat și a ieșit din gaura sobei - e sora mea, a zis Luca repezindu-se și luând-o în brațe, pe când eu încremenisem în fața acelui culcuș de copil.
Fetița avea ca la doi anișori, era goală-goluță și l-am ajutat pe Luca de-a spălat-o într-o albie și a îmbrăcat-o cu cămășuță și fustă albă, și astfel arăta ca o păpădie însuflețită, care trebuia ferită de vânt, să nu se spulbere. Mă privea țintă și am avut senzația stranie că vede prin mine.
