În primăvara aceea treburile tatei nu mergeau prea bine. Tata s-a întors de la târg furios, cu mai bine de jumătate de cireadă nevândută și ca de obicei când era supărat, a suduit și a plecat la culcare fără să mănânce.
A doua zi toți crescătorii de vite din împrejurimi s-au strâns împreună cu tata în odaia cea mare de jos, și-au turnat vin și au încins sfatul. Erau văcari adevărați, cu grajduri de sute de capete, care se spălau de două ori pe an, la Paște și la Crăciun, beau vinarsul ca pe apă, înjurau cumplit și-și ștergeau cuțitele de s’ănină pe cioareci. Dar nu erau oameni răi, și în buzunare aveau mereu bucățele de zahăr pentru cai și copii. Vorbeau cu voci scăzute și cu capetele apropiate - au o concurență de neînlăturat pentru vitele lor, când merg la târg ei ajung să-și dea vitele mult sub preț sau să se întoarcă cu ele acasă, pe când cei din Valea Laptelui le vând imediat; vacile lor subțiratice, cu coarne lungi, răsucite, dau cantități mari de lapte și laptele lor e deosebit de bun; mai e ceva, se pare că vitele lor pasc noaptea de dau atât de mult lapte;
dar cei ce le cumpără le amestecă în cireadă cu celelalte și le pasc tot ziua și atunci dau lapte ca oricare alte vite; atunci de ce le cumpără de la ei? Faima, a rostit tata supărat și toate capetele au mormăit nedumerite: faima.
Imediat mi-a venit în minte Luca. Învățam la aceeași școală și eram prieteni. El era din Valea Laptelui și chiar mă poftise pe la ei. Într-o zi de vacanță m-am urcat în tren și după ce am coborât într-o haltă cu nume de buruieni am mers o bucată bună pe jos și am ajuns la Valea Laptelui. Satul se afla pe un podiș care dădea într-o vale întinsă și largă, tăiată de trei râuri care se uneau mai departe într-unul singur, înconjurată de dealuri roșiatice, golașe.
