Soarele se lăsase după dealuri și valea se umpluse de umbră. O răcoare tăioasă ne pătrundea până la os. Ne-am întors la Luca acasă. Maică-sa venise între timp și făcea demâncare într-o bucătărioară înjghebată în curte. Albă și grasă, se legăna ca o gâscă și gâgâia cam la fel. Ne-a pus masa, apoi s-a retras la războiul ei de țesut, pesemne îi pregătea zestrea Arinei.
Luca a aprins bostanul mucegăit care atârna în tavan și ne-am așezat. Am mâncat cu poftă, și până să apucăm să terminăm din străchini, Arina s-a ridicat de la masă și a ieșit, fără să scoată un cuvânt. Era puțin mai scundă ca mine. Rămăsesem cu privirea în gol spre cadrul negru prin care dispăruse.
Luca a spus privind bostanul:
- În noaptea asta e lună plină. Apoi m-a condus într-o odaie și mi-a întins cearceafuri peste saltea.
M-am întins cu brațele sub cap. Prin zidurile scunde, cu umflături și scobituri, se strecura o lumină roșiatică. Eram gata să adorm răpus de drumul lung și de scalda în râu dar niște c’inchete apropiate m-au smuls din așternut și am dat fuga afară, la capătul râpei.
Râurile străluceau albe în lumina lunii și vacile satului curgeau chiar prin albiile lor, atât de multe că nu se mai terminau – iar pe spinarea unei vaci se contura silueta Arinei. Se îndreptau spre platoul acela drept, luna se afla mai jos de el și primele vite urcau una după alta, firave și negre, aureolate.
