- Te-ai întors, s-a bucurat el, apoi a întrebat scurt, ei, cum stau lucrurile? Avea o față cinstită, necăjită, de om care se lupta cu greul. N-am putut să-l mint. Am plecat ochii în jos:
- E adevărat...
- Ceapa lor!
S-a aruncat pe cal și s-a depărtat în galop. A doua zi a plecat toată ceata la Valea Laptelui. Dar n-au găsit nimic-nimic, nici măcar vreun pisoi uitat, doar casele și grajdurile părăsite. Vitele acelea subțiratice și cu coarne lungi n-au mai apărut prin târguri.
Au trecut zece ani. Într-o zi de vară am pornit călare spre satul părăsit. N-am mai găsit casele, nici locurile nu le-am mai recunoscut, doar râul era la fel de alb, cu bolovani și iarbă pe maluri. Am umblat pe coclauri până spre seară, apoi am intrat în râu și am văzut că apa era mică, de-abia acoperea copitele calului și fierbea încet.
Am început să merg în direcția în care mă ducea râul, când pe un braț, când pe altul.
Mergeam și mă gândeam... cu o nevastă ca Arina nu mi-ar păsa dacă îmi vând sau nu vacile, sau hm, m-aș supăra mai puțin. Oare este tot atât de frumoasă și acum, mare? Că doar maică-sa e o gâscă... Copiii sunt frumoși pentru a fi protejați de adulți, e doar o armă a speciei, când cresc încep să semene cu părinții; dar sunt sigur că aș iubi-o și dacă ar ajunge ca maică-sa, aș ști că e ea ascunsă acolo, într-o femeie-gâscă și mi-ar fi de ajuns.
